Page 44 - Arta insingurarii

44 Arta însingurării

Muntele, marea...

Oamenii care locuiesc în vecinătatea mării se sinucid mai
uşor decât cei de la poalele munţilor înalţi. Când iau
hotărârea să o facă, e adevărat, şi unii şi ceilalţi se gândesc
la copiii lor, care vor rămâne singuri. Dar singurătatea e de
multe feluri şi nimeni nu se teme de ea pentru ea însăşi.
Fiecare se teme de un anume fel de singurătate. Unii se
tem de întuneric ― forma supremă a singurătăţii, alţii de
imposibilitatea comunicării ― consecinţă directă a înţele-
gerii. Singurul care nu se teme este Dumnezeu ― cel prin
excelenţă singur, dar el trăieşte şi lângă mare şi departe
de ea, şi pe vârfurile inaccesibile ale munţilor şi în centrul
geometric al deşertului. El trăieşte peste tot, adică nicăieri
şi asta îl aruncă în plin paradox al omnipotenţei, pentru că
nu poate cunoaşte frica. Dar Dumnezeu nu se poate nici
sinucide, precum oamenii din vecinătatea mării, sau a
munţilor înalţi.
Oamenii de la malul mării, când se sinucid, au viziunea
liniştitoare a copiilor purtaţi pe braţele de curbură
constantă ale valurilor, cu dragoste sinusoidală şi blândeţe
edenică, până când algele lui Poseidon îi preiau matricial,
ducându-i tot mai în adâncuri, acolo de unde fundul Fosei
Marianelor se vede precum de pe câmpurile de căpşuni
forever, plafonul infinit al norilor.