Page 45 - Arta insingurarii

Arta însingurării 45

Oamenii muntelui, când se sinucid, îşi văd copiii pe care-i
lasă singuri dispărând în crevasele largi ale gheţarilor, ori
izbindu-se de pereţii colţuroşi ai hornurilor întunecate,
prăbuşindu-se tot mai în adâncuri, acolo unde numai
foarte puţin lipseşte până să poţi vedea dedesubt ― dacă
izbeşti cu pumnul lângă călcâiul stâng ― fumul cel veşnic
al vulcanilor de mare adâncime sub fierberea cărora
tremură pământul. Lor, cel mai adesea, li se face frică. Ei
sunt cei care ezită, amână, se răzgândesc, se ridică, îşi
strâng copiii în braţe, descoperind dintr-odată cât de mult
îi iubesc şi cum nu pot muri absolut deloc, pentru că
nimeni, niciodată, nu are cum să moară ştiind că-şi lasă
copiii singuri pe vârfurile cele mai înalte ale munţilor, de
unde, în zilele cu cer azuriu impecabil, se pot vedea, în
depărtările incerte, talazurile mării strălucind precum
cristalele de adâncime.