Page 31 - Arta insingurarii

Arta însingurării 31

care se grăbesc să se adune ca să îşi mişte aripile la
unison. Afară, înfundat, se aud motoarele maşinilor Pune
piciorul stâng pe covor şi apoi priveşte în sus, către
tavanul din bârne. Incordează-ţi privirea, încercând să ţi-o
strecori prin vreun por al lemnăriei, să vezi dacă nu cumva
deasupra, în spaţiul liber de sub acoperiş, se petrece ceva,
o răsucire a monadelor, o mişcare nelămurită, confuză,
însoţită de prelingerea rapidă a unei umbre ascuţi-
te, precum un ţipăt de frunză smulsă de vânt, ceva care
să rămână el însuşi deşi ai putea crede că este în acelaşi
timp şi altceva, de altundeva. Nu, nu reuseşti, privirea ta
nu e atât de pătrunzătoare, nu poate trece.
Pune şi al doilea picior pe covor - dreptul. Rămâi aşa, într-o
poziţie oarecum sfielnică şi încearcă să simţi trecându-ţi
prin tălpi o tremurare mică, sacadată, ca un ecou înde-
părtat al loviturilor de ciocan din atelierele subpământene
ale lui Hefaistos, zeul grec. Aşteaptă, sperând că pentru o
fracţiune de secundă gravitaţia va slăbi, atâta cât să simţi
că e posibil să te desprinzi, dar fără să vrei să o faci cu
adevărat. Nu, nu se întâmplă nimic, eşti singur pe covorul
din faţa şemineului în care focul s-a stins demult.